d4s_6440-custom

Despoții morții

Spun cunoscătorii că istoria nu este ciclică, ci infinită. Dar totuși, temele par să revină. La o perioadă de 10 ani sau chiar mai repede.

Un prieten mi-a trimis o poza cu un articol pe care l-am scris acum mai bine de zece ani, într-un ziar la care lucram atunci. Vorbeam despre asemănările dintre România și țările din America Latină.

La peste un deceniu, scriu despre un concept care face legătura între cele două: România și Columbia de exemplu, pentru că tot sunt la modă filmele cu Pablo Escobar.

Ce era, de fapt, Escobar?

Era un despot.

Dar doctorul Mihai Lucan nu e și el un despot?

Ba e.

La fel ca Escobar, și Lucan decidea cine trăiește și cine moare. Din considerente diferite, evident.

Un copil dintr-o familie săracă nu avea nicio șansă, pentru că nu avea bani de oferit nici cu chitanță, nici fără. Nu se uita la el.

Dar un VIP, o celebritate (vezi cazul lui Alexandru Arșinel), un procuror, un politician primea alt tratament. Iar tratamentul era un rinichi sănătos, nu o aspirină. Iar asta e doar una dintre laturile despotismului său.

Pe lângă banii primiți de la pacienți, Lucan spolia agresiv și Clinica de Urologie, cu ajutorul clinicii sale private. Crease o cârdășie care a produs milioane de euro pentru vestitul doctor. Totul sub privirile complice ale ștabilor din Sănătate, Servicii și alte structuri care ar fi putut să intervină, dar n-au făcut-o.

Procuririi DNA vorbesc despre un prejudiciu spre milionul de euro. E limpede că totalul e mult mai mare. Dar o viața cât valorează? Putem cuantifica?

Aaaaa, și încă o asemănare cu Escobar, îi plăceau laudele. Aparițiile mediatice, premiile.

De fapt, deși se visa un despot de teapa lui Escobar, cred că era mai aproape de Josef Mengele, doctorul- ofițer nazist, care a făcut experimte cumplite la Auschwitz, dar care participa deseori și la selecția celor care erau aduși cu trenul în cunoscutul lagăr. De fapt, ca și Lucan, decidea pe loc cine merită să trăiască și cine să moară, având ca și unic criteriu interesele sale.

Megele n-a plătit niciodată pentru faptele sale. La finalul războiului, a fugit tot în America de Sud. Dovadă că lucrurile se leagă și chiar și spiritele răului se întâlnesc. În jurul lui Lucan se strânge acum lațul.

Despotismul rezistă vremurilor prin indivizi de teapa celor enumerați mai sus. O face însă în societățile slabe, în democrațiile strâmbe, unde vorba fostului ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu, nu există reguli.

Nu există nu pentru că nu ar fi necesare, ci pentru ca despoții să nu se mai chinuie să le ocolească.

Din păcate, suntem în plin despotism. Iar cazul Lucan e doar un exemplu. Mai sunt și multe altele.

Vom trăi și le vom comenta. În ciuda despoților.

Nicu Tașcă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *